Sentimentul de vinovăţie are un spectru foarte larg. După unii autori (Jean Laplanche & J. B. Pontalis-1994), poate desemna o stare afectivă consecutivă unui act considerat de subiect condamnabil, motivul fiind mai mult sau mai puţin adecvat sau un sentiment difuz de degradare morală fără legătură cu un act precis pe care subiectul să şi-l impute.
Vina despre care vreau să povestesc se referă in mod deosebit la situaţiile in care, conştienţi sau nu, voit sau nu, după o analiză corectă sau nu, parinţii pun presiune asupra copiilor prin sarcini care de multe ori le depăşeşte limita.
Incepând cu grădiniţa şi până târziu la facultate, tânărul este supus la tot felul de presiuni, familia vrea să exceleze la toate materiile şi toate activitaţile, se interesează la şcoală de note(unde din câte am observat sunt evidenţiate mai mult “greşelile” copiilor) , reflexia acumulării de cantitate şi dacă, evident, e cuminte.
Despre cum socializează, cum reacţioneză când este supărat de alţi colegi, când este nedreptăţit, când şi de ce nu este agreeat de grup, ce fel de prieteni are, cum preferă să-şi petreacă timpul, nu am auzit să intrebe cineva. Dar noi vrem performanţe. Doar profesionale. E suficient? Dar şi şcoala vrea acelaşi lucru, să aibe numai copii excelenţi.
Că nu mai au copilărie, că sunt bombardaţi zilnic cu pretenţiile adulţilor, indatoriri şi obligaţii, că se simt sufocaţi. Ce contează? Că apare concurenţa intre ei nu este o problemă, poate chiar e bine, numai că odată cu concurenţa apar şi criticile celor din jur, etichetele, iar de aici şi până la apariţia sentimentului de vină sau ruşine, de neputinţă faţă de indatoriri numai este decât un pas.
Şi acum tânărul este prins intre presiunea de acasă, presiunea de la şcoală şi “glumele” colegilor. Rejecţia socială? Autoizolarea? Nu ar fi rău să ne gândim puţin.
Un tânăr de clasa a-VII-a, era izolat de colegi si profesori pentru că era ultimul din clasă la invăţătură având media generală 9,40, nu e nici greşeală de scriere nici invenţie.
Un altul de clasa a-VI-a, s-a desenat pe sine intr-un mormânt cu nota 10 pe cruce fiindcă nu avea voie să ia note sub 9. Sunt două din multele exemple care denotă imaturitate parentală severă.
Nu critic şi nu judec pe nimeni, este doar un strigăt de ajutor. E strigătul lor. Aş fi curios de rezultatele unui studiu privind predispoziţia către afectiuni psihice, depresii, anxietăţi sau echilibrul emotional (că tot e la modă), făcut pe tinerii din ani terminali (clasa a XII si facultate).
Să-i susţinem, Da. Să-i incurajăm, Da. Să fim alături de ei necondiţionat, Da. Presiune, critică, judecată, să minimalizăm succesul şi să exagerăm eşecul, să comparăm…..nu cred.
Jean Laplanche,J. B. Pontalis, Vocabularul Psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti-1994
