Psihanaliştii conturează ideea de tendinţe traduse in conduite reale având ca obiect să facă rău altuia. Formele prin care se poate produce un prejudiciu altei persoane pot fi cele de ordin fizic, verbal, non-verbal sau simbolic(ironia). Sigur că ea poate fi orientată atât impotriva altor persoane cât şi impotriva propriei persoane(auto-agresivitate).
Am observat că este specificat foarte des termenul de agresivitate psihică, insă, in opinia personală, cred că putem vorbi despre un efect al factorilor menţionaţi, nu o cauză., nu putem cuprinde intr-un articol un subiect atât de amplu, insă, dorinţa este aceea de a face câteva precizări pe această temă, cu care personal mă intâlnesc destul de des, in special in rândul tinerilor.
Agresivitatea are motivaţii diverse, unele fiind conştiente (ameninţare directă), altele fiind inconştiente (degradarea treptată, pe termen lung a unei relaţii interpersonale), atunci când “ceva” nu mai merge. Ce este acel ceva? De regulă oamenii preferă să fugă de el, să il evite. Dar voi reveni.
Există doua tipuri de agresivitate:
Agresivitatea conştientă (ameninţare directă) prezintă câteva avantaje: poate fi evaluată, poţi (in funcţie de timp), să concepi un plan pentru a reacţiona, se poate anticipa prejudiciu, se poate negocia, in general o poţi contura, poţi explica cauza.
In cazul agresivitaţii spontane, nu se poate interveni in vederea medierii (decât după consumarea faptului), insă există şanse de mediere a conflictului cu rezultate pozitive. Controlul pulsional precum şi capacitatea de a fi conştient de momentul in care controlul pulsional incepe să se diminueze, constituie factori determinanţi in gestionarea agresivităţii.
In opinia personală, agersivitatea inconştientă se dezvoltă in timp şi are un impact pe termen lung, marele dezavantaj il constituie insăşi aflarea motivului pentru care agresivitatea a inceput să fie prezentă in comportament. Avem tendinţa să fugim de noi, să evităm adevărul, să negăm agresivitatea, să dăm vina pe oricine şi orice, mai puţin să ne analizăm pe noi.
Aşadar am revenit. Cine este acel “ceva”? Poate fi o antipatie inexplicabilă, faţă de o persoană ale cărui gesturi sau trăsături, ne duc cu gândul catre cineva care reprezintă o amintire neplăcută.
Iar noi ce facem? In primul rând asocieri intre persoană şi trăiri, apoi etichetăm, si aşa intre două priviri judecăm şi condamnăm, ajungem să ne purtăm agresiv cu o persoană despre care nu stim nimic şi a cărei vină este că seamănă cu cineva şi are “ceva”. Ne alimentăm singuri fantasma? Posibil.
Medierea devine anevoioasă, fiind nevoit să negociezi cu convingerile, credinţele, experienţa de viaţă, cultura şi educaţia, iar eu nu vorbesc despre o mediere intre specialist şi cel in cauză, mă refer la o mediere intre cel in cauză şi propria conştiinţă.
Acel “cineva” poate să ia forma unei respingeri sociale, emoţionale, orgoliu excesiv, lipsă de acceptare a unei situaţii sau pierderi, insă un motiv des intâlnit pentru care oamenii sunt sau devin agresivi, este lipsa de incredere in sine, lipsa de cunoştinţe, argumente şi mai ales de recunoaşere a valorii in cadrul grupului.
