Deşi titlul ne poate duce cu gândul la abandonul fizic al copilului de catre părinţi, psihanaliştii vorbesc despre o rejecţie emoţională din partea celor ce au in grijă copilul, insă persoanele predispuse catre răceală afectivă faţă de proprii copiii, bunicii faţă de nepoţi, unchi, matuşi şi alte rude ce intră in contact cu cei mici, asociază de regulă fizionomia, unele trăsături sau gesturi ale copilului cu diverse amintiri sau trăiri neplăcute avute in cadrul familiei.
O mama ce a fost părăsită de soţ, poate avea faţă de copilul care seamănă cu tatăl, afirmaţii negative de genul: ”esti taică-tu intreg”, ”aşa făcea şi taică-tu”, ”ia uite, gesticulezi ca el”, este clar că această cascadă de asocieri cu o persoană pe care fie nu a cunoscut-o, fie o cunoaşte, nu il face in niciun caz să inţeleagă de ce propriile comportamente sunt atribuite altcuiva şi de ce sunt neaparat greşite, că doar conjucturile sunt diferite.
Când vine vorba de bunici, lucrurile devin ceva mai complicate. Ei si-au dorit cândva tot ce e mai bun pentru copii lor, i-au iubit, au avut grijă de ei şi au făcut tot ce le-a stat in putinţă pentru a le oferi cunoştinţele de care să se folosească mai târziu, dar iată că au crescut şi au venit acasă exact, sau aproape exact, cu persoanele pe care părinţii şi le-au dorit mai puţin spre deloc pentru copii lor.
E ceva ce nu le-a plăcut, nu i-a mulţumit, nu au fost incântaţi, se intâmplă ca părinţii să le spună copiilor propria parere (de regulă copiii nu aud, dar noi am auzit?), alteori să spună că nu se bagă in viaţa şi alegerile lor, iar atunci când copiii divorţează sau se despart, nepoţii pot deveni “obiectul” de care se lipesc ca de un frigider, etichetele, judecăţile, acuzele sau nemulţumirile bunicilor şi asta doar pentru că seamnănă cu “ăla” sau “aia”.
Aşadar, izolarea emoţională, rejecţia sau atitudinea de respingere, asocierea cu cel sau cea blamată de toată familia, fără a ţine cont de ce simte cel mic pot duce către această nevroză , iar nevroza, in accepţiunea psihanaliştilor, işi are rădăcinile in istoria infantilă a subiectului realizând compromisuri intre dorinţă şi apărare.
( Laplanche, J.¬/Pontalis, J.-B., Vocabularul Psihanalizei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994).
